Un munte aruncat in mare

Era o zi rece de toamnă în anul 1872. Doi oameni se îndreptau spre casă, mergând de-a lungul coastei Mării Baltice, în zona oraşului Mecklenburg. În timp ce mergeau, vorbeau şi erau preocupaţi de discuţia lor, în ciuda rafalelor puternice de vânt care ridica valuri uriaşe. Tema conversaţiei lor era Biblia.

„Ah! Nu domnule Schmidt!” a exclamat la un moment dat unul din cei doi, un agricultor cu înfăţişare grosolană, „puteţi să-mi spuneţi ce doriţi, dar eu nu cred ce scrie în Biblie.Sunt lucruri care nu pot fi adevărate.”

„Bine, domnule Munstermann”, a răspuns Schmidt, spuneţi-mi unul dintre aceste lucruri imposibile.

„E simplu! În Biblie scrie: Cine va zice acestui munte: "Ridică-te de aici şi aruncă-te în mare" se va face. Şi un copil ar înţelege că aceasta este absolut imposibil”.

“De ce este imposibil?” Dumnezeu a creat cerurile şi pământul şi poate face orice lucru”.

“Dumneata chiar crezi că stânca aceea mare din spatele fabricii mele poate poate fi aruncată în mare?”

“Sigur, Dumnezeu este Domnul întregului pământ şi este atotputernic.”

“Atunci încearcă să crezi”, a răspuns fermierul, “dar vei vedea că stânca nu se va mişca de la locul ei”.

“N-o să fac una ca asta, pentru că Biblia îmi interzice să-L ispitesc pe Dumnezeu”.

“Atunci o s-o fac eu. Aş vrea să văd acest spectacol. Şi pe un ton batjocoritor, fermierul şi-a ridicat mâna dreaptă în direcţia muntelui şi a strigat:

“Ridică-te de acolo şi aruncă-te în mare!” Dar nu s-a întâmplat nimic, stânca a rămas la locul ei.

“Ai văzut că Biblia nu e adevărată?” a zis triumfător. “Dar vreau să-I dau lui Dumnezeu 24 de ore. Dacă mâine seară muntele este în mare, mă dau bătut şi voi crede tot ce scrie în Biblie”.

Domnul Schmidt a spus cu seriozitate: “Vezi să nu-ţi baţi joc de Dumnezeu”. Fermierul a ridicat din umeri cu nepăsare şi au încheiat discuţia aici.

Toată după-masa vântul a suflat cu putere, dar în timpul nopţii s-a declanşat un uragan înspăimântător. Domnul Munstermann s-a culcat liniştit, mulţumit că este la adăpost, fără să se gândească să-I ceară lui Dumnezeu ocrotire. Dar în timpul nopţii s-a trezit brusc.Cu şuieratul asurzitor al vântului se auzeau strigătele servitorilor lui: “Repede, ieşiţi din casă! Suntem în pericol! S-a rupt digul şi vin apele!” Fermierul s-a repezit afară din casă. Apa ajunsese până la grajduri. “Luaţi repede caii! Să fugim!” Dar era prea târziu să fugi, aşa că s-au adăpostit toţi în etajele de sus ale casei, care din fericire, era construită cu câţiva metri mai sus de grajduri.

Dar curând apa a ajuns la parter. Furtuna era aşa de puternică încât casa se cutremura gata, parcă, să se prăbuşească. “Suntem pierduţi!” a strigat fermierul îngheţat de spaimă. Soţia lui nu i-a răspuns, strângea în braţe pe cei doi copii, ca şi cum ar fi vrut să îi apere de furia uraganului. Fetiţa de 12 ani şi-a privit părinţii şi a spus: “Tata, roagă-te! Dumnezeu ne va ajuta!” “Aşa este – a spus mama- Dumnezeu a promis că îi va ajuta pe cei în necaz.” Tatăl era înspăimântat, ce putere să aibă să se mai roage? Dar inima lui de piatră trebuia să se sfărâme! În final, cu lacrimi în ochi a strigat: ”Doamne, salvează-ne! Nu pentru mine, pentru copiii mei Te rog!”

Noaptea aceea părea că nu mai are sfârşit. Spre zori, furtuna s-a potolit, marea s-a liniştit şi fermierul a privit pe geam. Şi iată că stânca, spre care cu o zi înainte îşi ridicase mâna cu atâta impertinenţă, nu mai era, dispăruse, aruncată în mare de furia valurilor. Nici grajdurile nu mai erau, rămăsese numai acoperişul împins de vânt către zidul casei, care fusese astfel protejată de apele năvalnice,

Pentru fermier, totul a fost ca o lovitură teribilă. A căzut în genunchi şi hohotind a spus: ”Doamne, Tu într-adevăr eşti atotputernic şi plin de har. Iartă-mi păcatele şi învaţă-mă să cred Cuvântul Tău!”