Nici relatarea biblică cu privire la Iosif în Egipt nu a fost crezută de mintea ascuţită a criticilor. Şi aceasta, cu atât mai mult că numele lui Iosif nu e pomenit în scrierile egiptene.
Biblia ne spune că Iosif, fiind vândut de fraţii săi, negustorii ismaeliţi l-au dus în Egipt. Ajuns ca sclav în casa lui Potifar, datorită comportării sale şi binecuvântării lui Dumnezeu, stăpânul îl face şef peste toţi ceialalţi sclavi din casa sa. Fiindcă nu consimte să trăiască în adulter cu stăpâna, e aruncat în închisoare.
Arheologia recunoaşte că asemenea cazuri s-au petrecut în Egipt. Soţia lui Potifar nu a fost singură în felul acesta. Povestirile egiptene arată multe cazuri asemănătoare. Unul similar e redat într-un document arheologic ce poartă denumirea "Istoria celor doi fraţi". Asemănarea e atât de remarcabilă, încât crezi că e exact acelaş caz.
Biblia spune că Iosif în închisoare s-a întâlnit cu "mai marele paharnicilor" şi cu "mai marele pitarilor" lui Faraon; că mai marele paharnicilor visase că înaintea lui era o viţă cu trei mlădiţe, pe care erau struguri, că paharul lui Faraon era în mâna lui şi că a luat struguri pe care i-a stors şi a dat paharul lui Faraon.
Criticii au râs zicând: "Nu vedeţi că nu se potriveşte? Cine storcea strugurii chiar în faţa faraonului? Datoria lui era să aducă paharul cu băutură, nu să stoarcă acolo strugurii”.
Dacă întrebăm arheologia, ea ne dă lumină şi asupra acestui caz. Egiptologii au constatat exactitatea obiceiurilor din Egipt cu cele relatate în Geneza cap. 45-50. Profesorul Yahuda, care a făcut un studiu special al acestor asemănări din literatura egipteană şi Biblie, le consemnează în două lucrări: "The language of the Pentateuh în its Relation to Egyptian" apărută la Londra în 1933 şi "The Accuracy of the Bible" (Exactitatea Bibliei), apărută tot la Londra în 1934. În Egipt era titlul de "căpetenie a străjerilor", rang pe care îl avea Potifar. La fel era "mai marele paharnicilor" şi "mai marele pitarilor".
Apoi inscripţiile egiptene spun că mustul era băutura preferată a faraonilor din acea epocă, iar paharnicul trebuia să stoarcă strugurii nu într-un vas, ci direct în pahar înaintea lui Faraon. S-au găsit chiar şi anumite scene desenate pe mai multe pietre de mormânt, care îl arată pe paharnic storcând mustul înaintea lui Faraon, deci exact cum spune Biblia.
În Geneza 41:14 citim că "Iosif s-a ras". Inscripţiile egiptene spun că nu era îngăduit să te prezinţi în faţa Faraonului nebărbierit. Amănuntul e mic, dar de mare importanţă.
Biblia spune că în urma explicării visurilor lui Faraon, Iosif a fost ridicat la cea mai înaltă treaptă. Arheologia confirmă că în Egipt, visurilor li se dădea mare importanţă. Între scrierile egiptene s-a găsit un papirus care spune: "Un străin a fost ridicat la rangul cel mai înalt în Egipt". Cei mai mulţi cercetători susţin că relatarea e făcută cu privire la Iosif. În colecţia M.Allemant este un inel de iaspis negru, gravat cu un şarpe înaripat şi două semne semitice; pe partea opusă este o inscripţie evreiască. Datează din vremea hicşoşilor. Se susţine că ar fi inelul lui Iosif.
Biblia vorbeşte despre cei şapte ani de foamete din Egipt. O inscripţie descoperită de arheologi menţionează foametea de şapte ani. La fel în mormântul El Kab este o inscripţie a guvernatorului Baba, care se crede că însuşi faraonul Apepi III, domnitorul din timpul lui Iosif, a poruncit să fie scrisă: "Am adunat grâu, ca prieten al Dumnezeului secerişului, după ce fusesem foarte băgător de seama la timpul semănatului. Şi acum în timpul foametei, care durează de mai mulţi ani, eu împărţesc grâu prin oraş, fiecărui lovit de foamete”. Bingsch susţine că este vorba de foametea pomenită în Geneza. La fel crede şi profesorul Kittel. Iar în 1947, mai multe reviste anunţau o nouă descoperire arheologică în Egipt. S-a găsit un templu pe a cărui lespezi erau menţionaţi cei şapte ani de foamete din Egipt şi se spune că s-a datorat lipsei de inundaţii a Nilului.
Biblia spune că Iosif şi-a adus fraţii cu familiile şi pe bătrânul Iacov în Egipt, aşezându-i în ţinutul Goşen. Denumirea semitică a unor oraşe din Egipt ca: Sucot, Baal-Ţefon, Migdol, Zilu, confirmă această aşezare. Un papirus, cam fragmentat, are înscris un raport al grănicerilor de prin anul 1210, care au permis unor semiţi să treacă frontiera în Egipt. El spune: "Am permis tranzitul unor beduini din Edom prin fortăreaţa Merneptah... În Teku spre lacurile de la Pitom din Merneptah... ca să-şi susţină viaţa lor şi a turmelor în domeniul lui Faraon, bunul soare al oricărei ţări.” Ceva care ilustrează acelaş adevăr este o sculptură pe mormântul lui Khnumhotep la Beni Hasan. Acesta a fost un dregător sub Senworset al II-lea. Scena reprezintă un grup de imigranţi semiţi coborând în Egipt, sub conducerea "Şeicului ţinuturilor de sus, Ibşe”. Atât numele cât şi feţele îi arată ca semiţi.
În Geneza 50:2 citim că la moartea lui Iacov, Iosif a poruncit doctorilor lui să îmbalsămeze pe tatăl său. Arheologia adevereşte că lucrul acesta se practica în Egipt.
Toate aceste date arheologice mărturisesc că istoria lui Iosif este reală, deci Biblia e adevărată.
Totuşi unora le vine greu să o creadă. Mai ales ridicarea în rang a lui Iosif şi aşezarea evreilor în ţinutul Goşen, cea mai mănoasă regiune din Egipt, le pare absurdă. Dar trebuie ţinut cont de realitatea istorică. Egiptul în această perioadă era condus de dinastia hicşoşilor, a regilor păstori. Ei nu erau de rasă hamită ca egiptenii, ci erau semiţi, care au pus mâna pe tronul Egiptului. Cei şase monarhi care au condus pe rând Egiptul au purtat nume egiptene. Conform analelor egiptene, ei au venit din răsărit sub Salatis, primul lor rege, şi au cucerit Memfisul, supunând Egiptul. Singura dare de seama detailată despre ei, este un pasaj dat de Iosif Flaviu dintr-o lucrare a lui Maneto, scriitor antic, lucrare pierdută azi. Ei vorbeau limba semită, ca şi evreii, aveau fizionomia feţei ca ei şi se ocupau cu creşterea oilor. Din această cauză, egiptenii urau păstorii (Geneza 46:34). Numai cine nu cunoaşte istoria se poticneşte. Biblia este adevărată.
Îngrijorarea niciodată nu a rezolvat o problemă, nu a plătit o factură, nu a vindecat o boală. Doar te paralizează şi nu te lasă să gândeşti la găsirea unei soluţii. Îngrijorarea este ca o cursă cu o maşină pe loc, cu motorul ambalat în gol. Nu te duce nicăieri, doar consumă benzină. 
